Este pur și simplu la alt nivel. Este filmat atât de bine încât pare o poveste ireală, desi se recunoaște a fi un documentar. Nu am crezut că îmi va fi dat să văd așa de autentic și cuprinzător o panoramă atât de amplă a sistemului românesc, care este fantastic, în sensul basmic al cuvântului. Lucrurile arătate și zise acolo par efectiv regizate, ca și cum ar face parte dintr-o realitate paralelă. Ca și cum oamenilor le-ar fi fost puse vorbe în gură, deși sunt ferm convinsă că e cât se poate de adevărat.
Nu am crezut să-l văd pe Vlad Voiculescu personaj principal al unui film. Din primul moment în care pelicula s-a terminat mi-a venit să pun mâna pe facebook și să-i scriu lui Vlad : „Doamne, ce bine joci! Ești fabulos!” În nimicnicia mea omenească am simțit atunci să mă duc peste el acasă, în politică și în alte locuri în care el mai există și să-l implor „Doamne, lasă-mă să fac ce faci tu!”.
De asemenea, nu aș fi crezut că mi-aș putea dori vreodată să devin redactor la „Gazeta sporturilor”...
Am sfârșit prin a-i da un mesaj lui Alexandru Nanau și a-i spune „Felicitări” și „Omule, e pentru prima oară când regret că nu am învățat cu adevărat germană! Ia-mă în echipa ta!”
E greu de spus de ce filmul a avut un impact atât de puternic asupra mea... Ar putea fi faptul că în sufletul meu m-am identificat întotdeauna cu cei din Colective; poate pentru că în aceeași seară eram și eu la o petrecere și am aflat de incident în timpul în care se petrecea; poate pentru că într-un fel sau altul aș fi putut lua parte și eu la un caz similar; sau poate pentru că am apreciat întotdeauna sacrificiul prin care oamenii aceea și-au dat viața ca poporul român să se trezească din letargie și să răspundă realității.
Au urmat mai multe evenimente. Moartea în spitale a Doamnei Ungureanu, directoare mirobolantă a Liceului ”Ioan Petruș” din Otopeni și Moartea Ma-ei Mele Rodica, după o criză biliară în urma căreia luase contactul cu spitalele de România mi-au relevat faptul că oamenii mor pentru a da o șansă celorlalți să se trezească și a înceape lucrul la patria lor. Așa se face că popoarele s-au dezvoltat mereu după tragedii și teatrul a luat amploare prin cinstirea strămoșilor.
Of, Cultură Română, cum ești tu o artă și de multe ori treci neobservată! România este casa curentului românesc, de care mulți nu au putut sau nu au știut încă să se bucure. Aici, la noi, se află un teritoriu binecuvântat, iar ceea ce facem noi este de multe ori magic fără să ne dăm seama.
Printre altele, Filmul Colectiv redă această magie. Sper cu toată inima, ca toți cei care-l văd, și sper să depășească pragul maxim de vizualizări, să înceapă din momentul următor să iubească România, adevărul și progresul acestei țări. Prin magia pe care o acumulăm și înmagazinăm în noi în aceste zile de carantină, sper să facem vraja cea mare și să transformăm imediat România în țara visurilor noastre!
În rest, sănătate jurnaliștilor români!
