Tot ce suntem e chimie. Cel mai chimic şi pe faţă ne învaţă treabă apa... Iar apoi bicarbonatul care sfârâie-n ureche...aşa sfârâie iubirea cand s-apropie de miez!
Vreau să mă pun în pat cu tine
Şi să mă gândesc la nori.
Vreau să mă cert cu tine până în zori!
Vreau să m-agăţ pe pieptul tău
Şi să te sfâşii!
În seara asta vreau doar să punem zăvor uşii.
Vreau să ne-văluim în parfum de mare
Şi când nu mai vedem nimic...
Să privim în zare.
Mi-ar plăcea să-ţi omor somnul
Ca pe o coropişniţă care mă îngrozeşte!
Vreau să te las pupat de-un val ce poposeşte.
Nu vreau nimic, decât încolăcit peste cearşeafuri să fii...
Cu părul pe faţă şi ochii gri.
N-ai răbdare să-ţi cânt o întreagă baladă de mântuire!
Dar oricum îţi dau darul care începe cu nemurire.
Ţi-l dau că-mi eşti totul din movila de nimic
Şi-mi place să pun totul pentru o pungă de infinit şi-un pupic.
De la tine, pe frunte, în briza de Siberia a mării de foc
Degerată de la suflet şi prinsă de mijloc
În ceai de măceşe şi soc
Până când clocoteşte în soroc
Şi dă pe afară spumă de tărie
Într-o noapte în care tu porţi în sfârşit pălărie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu