Mi se întâmplă uneori să mă iubească oameni
Dar eu în dânșii să nu mă pot oglindi chiar bine.
Mi se întâmplă totuși să-i pot iubi și eu pe dânșii, uneori.
Și nu-i iubesc la întâmplare, ci cu jind.
Pentru că în iubirea lor și eu mă prind
Și chiar de nu mă văd pe mine, îi văd pe ei.
Așa cum sunt chiar oamenii:
Cu sufletul în ei cioplit, ciuntit sau virgin
Cu ei încântați sau dezamăgiți pe deplin,
Cu ei sinceri sau minunându-se chiar și pe sine
Cu ei fără vorbe sau cu gurile pline.
Mi-aș profana eu sufletul dac-aș iubi și ce nu-i pentru mine?
Te-aș mai vedea pe tine oare,
Dacă tu singur nu te-ai oglindi în mine?
Să mă opun acolo unde din potriviri nepricepute iubirea-și face loc?
Să îmi permit a zice că nu-i jar,
Acolo unde tu vezi foc?
Dar oare cine știe sigur că însuși el chiar vede bine
Ceea ce n-are nici hotar, nici reguli, ci doar simț?
Ce e simțirea?
Nu-i tot o judecată fără gând?
Ce-nseamn-a știi?
Nu-i tot un fel de-a spune că nu știi, mai blând?
Până și „cred” într-o iubire
Are a sale multe necredințe ordonate.
Căci și credința e doar un fel de-a ocoli sau de-a fugi de moarte.
Cum poți iubi altfel decât a nu face nimic?
Cum să ierți oare,
Altfel decât doar a iubi un pic?
Nu am răspunsuri.
În viața doar a judeca îți mai dă sens.
Pentru c-a judeca e doar dovada unui sentiment intens.
Care pe cât este gândit mai mult, trăit sau judecat
Pe-atât are mai multe șanse a deveni un fapt adevărat!
Deci? A iubi?
E doar o judecată.
Care prin însă-și ea nu poate fi nici cruntă,
Nici adevărată.
Căci judecata e doar un proces
Care cu timpul stârnește interes.
N-are dreptate
Precum n-are nici legi.
E doar un fel de-a spune că la cap te legi...
Cu o părere, cu un gând sau o simțire
Sau doar cu o întâmplătoare veșnică iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu