Să mă scuzați, eu nu mai pot să tac.
Am atâtea lucruri de zis și si mai multe să fac.
Între noi fie vorba, m-am cam săturat
În loc să-mi fac viața, dupa voi să fac curat.

Sunteți chiori sau ce naiba se-ntamplă cu voi?
Vă vreți salvați, dar vă pișați pe eroi!
Oamenii tineri nu sunt groapa ta de gunoi.
Mai bine fă pași și dă-ne speranța-napoi!


sâmbătă, 3 septembrie 2016

De la zeu la zeu

Dragă domnule, îţi scriu pentru a-ţi face o invitaţie la a nu mă mai înţelege greşit şi-a nu mai avea idei preconcepute în ceea ce mă priveşte.

Din câte am observat nu mă cunoşti suficient de bine, dat fiind contextul, aşa că îţi voi uşura munca dându-ţi câteva indicii.

Eu nu sunt o femeie ca cele cu care îţi faci tu veacul. Eu am alte treburi.
Cu mine faci ogradă şi imperiu, nu nopţi în Vama Veche.
Eu sunt profesor, muză şi constructor; răstorn, inspir şi reclădesc.
Eu nu-mi fac job-ul, ci iubesc.
Am treabă, foarte multă treabă şi nu am timp să îmi bat capul cu-ndrăgostiţi şi aciuiţi seduşi de dulcile meandre ale pământeştilor plăceri. Sunt iubită! De cine vreau şi nu-mi e frică nici să iubesc pe cine-am chef.

La suprafaţă sunt plăpândă, dar dacă treci de stratul de sărutări şi de tangibil găseşti şi-o inima de gheaţă încălzită prea puţin de straşnice făgăduieli sau nesăbuit entuziasm adrenalitic.
N-am timp să îmi bat capul cu lungi vacanţe sau zile-ntregi de film şi sex. Sunt foc! Tu nu auzi? Nu simţi? Al cui eşti tu? Deschide bine ochii şi întelege cu cine ai de-a face, că poate'aşa mai bagi şi tu de seamă ce-nlăuntrul tău zace.

Eu nu te cert, dar pentru unu care de-atâta timp e răsfăţat de o zeiţă, scuzată-mi fie exprimarea, ar cam fi trebuit să treci de grădiniţă...

Da, ce e-n capul tău? Crezi că-s plătită cu vreo căsnicie ca să îţi fac avansuri, complimente? Ori poate crezi c-aspir ca în genunchi să-mi ceri să-ţi cresc copiii? Crezi că de vreau să-i fac, n-am şi-alte arme decât vorba bună?

Mai uită-te un pic la mine! Crezi că de aş avea în lumea asta orice nevoie nu s-ar găsi trimis de Dumnezeu un înger ca să mi-o împlinească?

Merg pe ape, zbor şi tremur munţii, nu-mi căta tu mie cusurul sau călcâiul lui Ahile, căci mai de grabă sunt Elena şi Afrodita dacă vrau. Ce, crezi că fac pe zmeul? Am şi eu Cloşca mea de aur care poate fi furată şi am şi inimă ce poate fii zdrobită, dar din cenuşi renasc cu gânduri bune şi apă rece, sfinţită, turnată din creştet până-n vârful fiecărui nerv, căci boala mea se naşte numai din prostia altora şi din neeleganţă sau moartea unui sfânt ce pe nedrept din jocul prea strategic de sah şi-a luat tăcut prezenţa. Şi mă omoară, e adevărat şi gândul suferinţei unui popor furat şi prea nedrept târât în întuneric. Dar de-aia şi trăiesc, ca pe pământuri sfinte lumină să aduc! Şi nu doar într-o casă de pe strada Florii de Cais...

Şi n-am de gând să fac nicicum şi niciodată sacrificii. De asta se ocupă cei ce confortului şi plafonării se închină. Eu lupt să ajut totul şi totul e cu mine, căci n-am nici gând ascuns, nici conspiraţii plănuite. Mi-e milă şi de politician, cum mi-e şi de orfan şi cum mi-e şi de tine, alt zeu pierdut în ordinea abstractă pentru mine a prezentului infim.
Pentru c-atunci când te privesc nu văd un puşti de 16 ani ce trage-n piept ţigară cu ţigară, ci văd cum tumultul din spatele nesăturatei pofte se poate transforma în miere şi-n cultură, cand ştiu că baza minţii şi-are stâlpii în literatură. Nu văd cum te droghezi sau răbufneşti lovind cu pumni şi pietre ce iubeşti, ci văd puterea de a crede şi singur până în mormân că şi de n-ai pe nimeni tot  în picioare tre să stai şi să te lupţi s-obţii ce e al tău.

"Deci, nu vreau vorbe împletite cu săruturi, nu vreau nimic din tot ce-ai spus la alţii. Ci tot ce n'ai spus nimănui!" Nu vreau nici timpi nemăsuraţi, nici copleşire capitală când lângă mine stai, ci să mă-nveţi ce nimenea nu ştie cum. Să mă întrebi ce nimănui nu-i poţi dezvălui şi să-mi arăţi ce-ţi place chiar de o faci la nesfârţit nătâng. Pentru c-aceasta nu e o scrisoare pentru Gelu Baciu sau pentru Dan Protopopescu, ci pentru unu care avut-a purul noroc să fie ucenicul şi progenitura unuia ce a făcut istoria aceea despre care abea acum incepe să se scrie.
Nu te-am ales şi nici nu am de-ales nimic. Precum nici tu nu ai ales să fii chiar cine eşti. E o-ntâmplare că suntem noi aici şi nu sunt alţii, precum i-un dat pe care vrem să-l luăm de bun sau să-l înfrângem.

Aşadar, nu mă lua pe mine cu bărbaţi şi jucării de muritori, căci suntem fraţi şi de nu eşti de-acord cu neoficialele incesturi, mai bine stai în banca ta şi fii bufon la curtea regelui unde eu stau pe tron şi râd de pălăria ta! Dar de ai bunul simţ ca să pricepi ce'ţi spun, dă-ţi două palme şi-nhamă-te la drum!

Căci n-avem timp de ore cheltuite în confuzii şi relaxări stupide. Apucă-te să faci, că de nevoi se-ocupă cerul! Noi, de conceptele solide şi de păstrat misterul.

miercuri, 31 august 2016

Demonstraţia confuziei din copleşirea complezenţei

Cum să fac să-mi ajungă?
Ar trebui să-mi ajungă?
Vreau să-mi potolesc zbuciumul...
De ce mă copleşeşti atât de tare? 
De ce mă laşi aici şi acum?
De ce mă laşi în drum?
De ce nu pot să spun?
De ce să te consum?
Şi dacă cerul îmi permite să nu ard niciodată
toate lemnele, fiindcă mereu vor fi altele noi şi pregătite
Şi gata sortite
Să tremure-n focul cu vise-mplinite?
Să m-abţin?
Chiar crezi că infernul e mai mult decât lipsa?
De ce să-l trăieşti cînd poţi juca eclipsa?
Tu soare?Eu lună?Tu?Eu? Noi?
Ce? Cum? Până unde? Mă iei?
Mi te dau? Chiar crezi? Chiar pot?
Vomit. Mi-e somn...LEŞIN! Te sorb!
Mă crezi? Te văd! Te sperii!
Te vreau! Miaaaaaaaau!

Şi mă retrag! Şi fug, ocolesc, prefer să privesc
Citesc în palmă,
Îţi smulg câte-o geană,
Mai cern câte-o gamă,
Mai trezesc câte-o o strană.
Mă bat cu dragonii,
Mai tocmesc baronii...
Şi totuşi îmi pare cel mai greu să trăiesc
Ceea ce cel mai mult în lume îmi doresc...
Te mint! Ce vreau mai mult mi se întamplă.
Dar ceea ce mă-cântă şi îmi place cel mai mult?
N-am rugăciuni pentru plăcere! Sunt pradă?
Sau cutremur? Dar zeiţă?

Cu cine în acest infern să îmi împart dumnezeirea sacră
şi interzisă pentru oamenii de rând?
M-arunci în gloata asta de curci rostogolite-n colivie?
Ajută-mă să gem de tot ce va să fie!

Mi-e foc şi vreau să izbucnesc!
Aş exploda pe tine! Îmi ceri să mă opresc?

Aş îndrăzni să-ţi dau ce numai unuia ce va să simtă şi să tacă...
Căci între muritori nimic ca vorba mai rău nu poa să facă.

Nasturi cos la cămăşi învizibile 
Lumea mă crede nebună.
Dar la timp mă trezesc de orice pregătită
Sunt aptă de orice cerinţă sortită,
M-adaptez la condiţii plauzibile - 
Întâlnirile cu zeul Re sunt posibile.

Vă implor să scuzaţi limbajul aproape nelicenţiat!
De sunteţi jigniţi...eu zic că-i păcat.

Oricum, în orice joc şi circumstanţă:
Vărsaţi iubire în balanţă...
Cu ritm şi vise împlinite
Cu muncă şi cu dame tăvălite.

Acum... închei această demonstraţie
Lăsând un moment de creaţie şi celor ce
prea atenţi ne-au urmărit...

Monsieur, cuvântul vă este pregătit!

sâmbătă, 27 august 2016

Matematica plăcerii

Tot ce suntem e chimie. Cel mai chimic şi pe faţă ne învaţă treabă apa... Iar apoi bicarbonatul care sfârâie-n ureche...aşa sfârâie iubirea cand s-apropie de miez!

Vreau să mă pun în pat cu tine
Şi să mă gândesc la nori.
Vreau să mă cert cu tine până în zori!
Vreau să m-agăţ pe pieptul tău
Şi să te sfâşii!
În seara asta vreau doar să punem zăvor uşii.

Vreau să ne-văluim în parfum de mare
Şi când nu mai vedem nimic...
Să privim în zare.
Mi-ar plăcea să-ţi omor somnul
Ca pe o coropişniţă care mă îngrozeşte!
Vreau să te las pupat de-un val ce poposeşte.
Nu vreau nimic, decât încolăcit peste cearşeafuri să fii...
Cu părul pe faţă şi ochii gri.
N-ai răbdare să-ţi cânt o întreagă baladă de mântuire!
Dar oricum îţi dau darul care începe cu nemurire.
Ţi-l dau că-mi eşti totul din movila de nimic
Şi-mi place să pun totul pentru o pungă de infinit şi-un pupic.
De la tine, pe frunte, în briza de Siberia a mării de foc
Degerată de la suflet şi prinsă de mijloc
În ceai de măceşe şi soc
Până când clocoteşte în soroc
Şi dă pe afară spumă de tărie
Într-o noapte în care tu porţi în sfârşit pălărie...

Scrisoare cu ruptură

Când te-am cunoscut mi-am pierdut uzul raţiunii...
Eşti foc. Eşti roşu. Eşti dragostea descrisă în cuvinte fără glas, rupând din cer furtuni de perdele, fâşii. Cum să mai dorm noaptea când ştiu că trăieşti? Departe?

E frumos rău, Chişinăul!
Îmi place mai ales cum te uiţi la mine de după colţ, de printre copaci, muzee şi teatre scobite cu baruri până în stradă.
Îmi place mai ales cum vorbeşti cu mine de parcă ai fii de aici şi m-ai învăţa cuvinte noi. Îmi place să mănânc cu tine bomboane Bucuria şi să bem împreună vinul roze pe care încă nici nu l-am deschis, dar căruia îi simt atât de bine gustul pe buzele tale uscate atunci când te sărut...Şi e mai preţios buchetul, cu-atât cu cât mi-l dai prea rar. Mi-l dai, ţi-l fur... Îmi place cum nu eşti aici, când mi-ar plăcea să vii...Da-mi place-atât de mult şi când te ştiu lucrând... Şi când te ştiu furat...
Îmi place cum havuz va deveni un cuvânt în uz.
Îmi plac banii moldoveneşti de monopoly şi poza lor cu neschimbatul şi emblematicul Stefan cel mare şi SFÂNT! Şi strada lui Puskin şi intersecţia dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu. Bine, adevărul e că e departe de a fi comparată cu alte întâlniri ale dânsei...
Hai, te las, că mă văd cu băieţii pe caldarâm să mergem la Biserica aia din Scuarul Culturii pe care se fac proiecţii de filme la care dublajul în rusă nu corespunde cu subtitrarea, tot în rusă... E o terasă frumoasă acolo unde poţi bea milkshakeuri cu zmeură şi ciocolată şi să asculţi ziua la miaza mare banduri de muzică live venite la o obişnuită repetiţie.

Mi-e foame de mor, mă duc să-mi iau un covrig de la Mamico!
P.S. Ţi-am furat puţin din ADN. Îl vrei înapoi?

vineri, 6 noiembrie 2015

Ca sa nu se zvarcoleasca tovarasii....

“Țara este în doliu: moartea și dezastrul și-au arătat fața mai aproape de noi ca niciodată. Aprindem lumânări, plângem, ne rugăm pentru sufletele viilor și ale morților, păstrăm secunde de reculegere. Dar câți dintre noi au curajul să se întrebe: ”Ce învățăm din toate acestea?” Căci moartea este nu numai trecere, ci și element de limbaj. Ce ne învață această întâmplare a morții și a suferinței, petrecută într-un club cu aspect de cavou (nimic original nici în asta), la lansarea unui disc despre moarte, într-o noapte cu semnificație morbidă? Să securizăm mai bine cluburile împotriva incendiilor?!... Cred că dovlecii cu lumânări aprinse în ei vor râde în hohote... Ori se cade să ”securizăm” sufletele tinerilor cu știința autocunoașterii protectoare și cu știința cunoașterii lui Dumnezeu și să amendăm odată loazele din învățământ și din alte instituții care permit și promovează orgiile morții, ambalate cochet în pudră și zahăr vanilat?”
zice Elena Dulgheru, mai sus.
Eu zic:
Si daca, intradevar, din lipsa educatie vine problema? Sau din promovarea unor valori false? Nu ale celor cu pricina, ci ale oamenilor, in general, care se bucura sa vorbeasca mai de graba despre ceea ce e mai urat, mai grotesc, mai nefiresc si mai neplacut, decat sa se bucure de tot ceea ce-i inconjoara, prin muzica, imagini, trairi, povesti frumoase. De ce sa ne multumim cu un club imbibat cu tutun, la un subsol de bloc, cand putem sa ne bucuram de aerul placut de afara, de muntii de poveste, de dealuri, paduri si lacuri din jurul Bucurestiului, cantandu-ne unii altor si mancand placintuta cu dovleac la un picnic nocturn? Frigul ne opreste? In natura, focul nu musca.
Noi ne facem sarbatorile. Daca suntem atat de lenesi incat sa furam sarbatorile altora, atunci sa nu ne mire daca le invocam si spiritele. Romanilor le place la nebunie sa se costumeze! Avem nevoie de un pretext ca Halloweenul ca sa facem o mega petrecere cu costume? Italienii si spaniolii au propriile carnavale. Si noi le-am avut pe ale noastre, dar le-am uitat. Cum uitam toate lucrurile despre tara asta si cat de frumoasa este ea de fapt. Ignoram si uitam ca ceilalti s-au zbatut sa-si pastreze propriile sarbatori si traditii, iar noi suntem atat de frustrati, ca le furam si identitatea. Treziti-va, dragilor! Suntem mai buni de atat! Nu e nevoie sa copiem ca sa fim unici!
Avem nevoie, insa, sa ne cunoastem... sa cunoastem si sa iubim. Sa ne iubim! Pentru ceea ce suntem si pt ceea ce putem face impreuna. Sa ne incurajam! Sa ne adunam! Sa ne bucuram. E, oare, neaparat nevoie sa avem un obiectiv negativ ca sa ne intalnim? De ce nu ne intalnim toti de 1 decembrie, sa cantam, sa dansam, sa ne costumam sa facem ce vrem noi?
Si daca o facem frumos, asa cum ne place noua... ce-o sa mai vina strainii sa participe si ei si sa ne plateasca pentru ce petrecere frumoasa avem, pentru cat de bine ne distram si pentru cat de bine ii organizam... iar aia, mai saraci cu duhu, ar sa aiva si ei ce sarbatoare si de unde sa mai fure...
Doar zic si eu...

Colectiv: si, ce vrem noi?

Avem nevoie de scoli si de un sistem de invatamant nou!
Spitalele sunt pentru oameni bolnavi, catedralele pentru oameni cu credinta ratacita; Noi avem si credinta si suntem si sanatosi, multi dintre noi, multumita lui Dumnezeu, insa marea noastra problema este nivelul educatiei din tara noastra. Scolile se fac doar pentru diploma, profesorii sunt prost platit/rasplatiti in ciuda efortului pe care trebuie sa-l depuna cu copiii, tinerii sunt nemotivati sau chiar analfabeti(rata abandonului scolar e 17% dintr-o generatie), iar programa si manualele sunt invechite!
Daca toti oamenii, incepand de la victime, pana la angajati, patroni, artificieri,vanzatori de antifonare si pana la administratori locali sau politicieni ar fi fost suficient de instruiti si pregatiti cum sa faca fata unui astfel de eveniment sau cum sa il previna, mai mult ca sigur tragedia colectiva nu ar fi avut loc.
Despre nemultumire cantau tinerii aceia, despre forta colectiva si din nevoie de exprimare; daca ar fi fost fericiti, multumiti, uniti si s-ar fi putut exprima liber intr-un loc in natura sau intr-un mediu protejat, special amenajat pentru asa ceva, dezastrul nu s-ar fi petrecut, iar ei ar fi cantat despre cat de frumoasa e viata si nu despre cum ti-ai da-o doar sa stii ca macar urmasilor tai le va ramane o lume mai buna si mai corecta.
Avem nevoie de oameni scoliti care sa ne conduca si care sa ne organizeze, oameni plimbati si invatati, pregatiti sa ne scrie manualele, legile si sa ne ajute la nevoie.
Din fericire, in aceasta Romanie exista, inca, cativa profesori extraordinari, adevarati mentori si luptatori care-au reusit sa creasca macar cativa din generatia noastra. Dar majoritatea este lipsita de sansa, cel putin aparent.
Si-au ratat sansa de a-si lua examenul de BAC, au pierdut ritmul sau nu au reusit sa se adapteze, motiv pentru care sunt angajati pe salarii de nimic, lipsiti de oportunitati de implinire a viselor si muncesc in corporatii multinationale intr-un sistem robotizat, in cazul cel mai fericit in care nu pleaca in afara sa lucreze pe santiere, ravasiti si sa isi riste viata pentru un trai normal, sacrificandu-si tineretea, energia si frumusetea.
Locurile de munca sunt limitate, somajul e la ordinea zile(nu pentru ca nu ar fi treaba de facut, ci pentru ca proiectele care necesita forta de munca umana sunt mult prea putine si prost organizate), statul nu sustine micii intreprinzatori, iar cei care ajung sa fie bugetari se chinuie cel mai probabil toata viata pe salarii insuficiente.
Se fura pentru ca oamenii sunt needucati sau neajutorati. Daca furi, inseamna ca nu ai suficient cat sa te descurci sau ca nu ai primit cei 7 ani de-acasa, in care esti invatat ca a fura inseamna a incalca cele 10 porunci, dar mai mult decat atat, este o dovada a lipsei de respect si empatie fata de cei din jurul tau. Bunul simt se invata, nu te nasti cu el.
Avem sute de cladiri lasate in paragina, cu o arhitectura superba si valoroasa, solide, care renovate ar putea gazdui scoli, teatre sau altfel de institui culturale care sa-i indemne pe tineri sa se distreze sau sa isi petreaca ani din viata in spatii special amenajate si protejate, si nu in hrube cu miros de mucegai sau in constructii comuniste si mediocre. Daca statul s-ar ingriji sa ia aceste cladiri de sub tutela oamenilor de afaceri(care le-au cumparat pe preturi de nimic sau carora le-au fost retrocedate pe cine stie ce principiu), care planuiesc ca le foloseasca in scop propriu, privand clasa de mijloc a mai avea acces la aceste capodopere, atunci ar exista suficiente spatii decente de dezvoltare personala a tinerilor.
Sau macar, daca statul ar incepe sa incheie parteneriate public-privat cu acesti afaceristi, renovand si dotand cladirile impreuna si punandu-le la dispozitia publicului larg ca spatii culturale adecvate sau ca obiective turistice, atunci profesorii ar avea medii propice in care sa-si faca munca, elevii ar invata intr-un mediu nou care incurajeaza la studiu si la cercetare a istoriei, iar societatea ar evolua.
Daca tinerilor li s-ar oferi consultanta profesionala, la sfarsitul liceului sau facultatii intr-o astfel de institutie in care oameni s-ar ocupa sa ii ajute in directia gasiri unui loc de munca potrivit sau a inceperii unei cariere(a unei afaceri), atunci tinerii nu ar mai fi asa tentati sa fuga in afara.
Daca echipe de tineri ar fi incurajate sa dezvolte proiecte inovative in natura, in satele uitate de lume, dar cu potential turistic ridicat prin istoria pe care o au si prin traditiile bogate in spiritualitate, atunci economia tarii ar creste, deoarece turismul ajuta producatorii locali sa-si vanda produsele si serviciile. Daca astfel de evenimente/festivaluri ar exista si ar fi bine organizate, tinerii ar fi tentati sa participe la sarbatori romanesti, mai de graba decat la Halloween si Valentines Day(bagand bani in buzunarele chinezilor sau mai stim noi cui...).
Din PIB, doar 0,16% e acordat cullturii, intr-o tara in care cel mai de pret lucru pe care il detinem este cultura si spiritualitatea Romaneasca.
Nu bisericile sunt problema noastra, ci oamenii needucati care au ajuns sa le conduca si care lipsiti de scrupule, i-au indepartat pe credinciosi de casa linistii spirituale. Inainte, manastirile serveau ca punct de refugiu, ca scoli si ca spatii in care oamenii se ajutau reciproc, in care maicile faceau cu manuta lor icoane, bratari si pandantive si nu in care oamenii se judecau si in care isi cheltuiau banii pe suveniruri facute in china si distribuite angro de parohie.
Intr-un sfarsit, daca oamenii ar fi educati, ar avea grija unii de altii si nu ar lasa ca un atfel de eveniment sa aiba loc, pentru ca ar constientiza pericolele si ca orice problema are si o solutie, si nu s-ar plange de ceea „nu se face”, ci ar pune cot la cot sa rezolve orice impediment.
Cu scuzele de rigoare in ceea ce priveste greselile de scriere sau exprimare(daca ele exista), va multumesc pentru atentie si va doresc iubire si credinta intr-o viata mai buna in care putem reusi impreuna!

marți, 13 octombrie 2015

Despre tainele facultatii....

M-am gandit sa fac un rezumat al informatiei pe care am primit-o de cand a inceput facultatea. Evident, este trecuta prin filtrul propriu.

Inspiratia se sugereaza.

Creatia este o macara. Daca are materiale, construieste. Daca are stocul gol, rugineste.
Visul unei nopti de vara se joaca unde se intampla.

·         Actorul este preotul. El sustine ritualul si-i invata pe neinitiati sa cunoasca ritmul vibratiei.
·         Regizorul e duhovnicul. Persoana la care zbaterile interioare ale societatii se revarsa si iau forma medicamentului spiritual.
·         Teatrologia este taina de a ghida societatea catre locuri de ritual, catre preoti invatatori si catre duhovnici constiinciosi.
·         Scriitorul este cel care plange de mila celoralalti, in cuvinte.
·         Biserica este locul in care Dumnezeu si copiii sai se linistesc. Teatrul este locul in care Dumnezeu si copiii sai lucreaza.
·         Arta e creatie. Creatia e doar divina. Ea se manifesta in complexitatea ei prin om, care cu puterea coordonarii si a manipularii informatiei divine reuseste sa redea raiul mult visat de univers pe planeta inzestrata cu iubire – Terra.
Tot ceea ce cream este in direactia admosferei de rai, de spatiu sacru in care adevaarul, frumusetea si sincera  bunatate se reunesc in visul divin. Purgatoriul este doar un stil de viata, o decizie pe care omul, prea obosit de cunoastere, cauta mereu sa mearga pe calea ratiunii, uitand de multe ori sa se bucure de frumusetea raiului ce-l inconjoara. Teatrul este instigarea la emotie, la senzatie si la frumos. La muzica, dans si mestesug intru frumos.
·         Scena este locul ritualului. Se recomanda ca scena sa se afle in centrul multimii(publicului), pentru o intalnire/reunire puternica.
·         Ritualul este intalnirea/reunirea intr-un spatiu sacru, intre muzica, dans , energie pozitiva si oameni cu acelasi scop, avand menirea de a cinsti momentul coeziunii si de comunicare cu personaje din trecut. Ritualul necesita un initiator, unul sau mai multi moderatori si oameni pregatiti spiritual sa primeasca rugaciunea si sa o intoarca spre cer.
·         Focul este elementul esential al ritualui. Lipsa focului intr-una din formele sale duce la pierderea conexiunii dintre infivizi. Focul este arderea nevoii prin expirmare.
·         Locul de joaca este spatiul in care toti oamenii sunt la acelasi nivel, iar pe masa se afla jucarii. Important este ca fiecare jucarie sa fie manipulata si fiecare manipulator sa-i poata surprinde pe ceilalti prin calitatile pe care le detine. Cu cat cunosti lucruri mai frumoase si ai mai multe calitati, cu atat cunosti lucruri si mai frumoase si dobandesti calitati noi...
·         Educatia este painea societatii. Daca e facuta din coca framantata cu suflet, toti mananca cu pofta si se bucura. Daca e facuta din aluat smuls din neajuns sau frica, populatia moare de foame.
·         Profesorul este cel care cerne faina pentru paine, nelasand boabele negre sa strice gustul painii cea de toate zilele. Profesorul este cel care face painea fina, iar societatea ...doar cu burta plina se alina.
·         Manualul este caietul de lucru al fiecarui invatacel, pe care el singur si-l construieste si pe care-l studiaza cu vehementa si-l urmeaza direct sau indirect, fiind mereu constient cand iese din canoane si cand le urmeaza intrutotul.
·         Egoul este copilul fricii de neadaptare. Egoul este cel care determina societatea sa manance, chiar daca ii place sau nu painea, in timp ce sufletul ii spune sa manance doar painea cea mai gustoasa, chiar daca asta inseamna sa mearga 10 km pe zi ca sa o cumpere, iar cand o are, sa o imparta si cu ceilalti.