Urca pe acea poteca atat de ostenit, incat ai fi putut jura ca este o marioneta cu ate. Varsa lacrimi fierbinti si sarate, iar pletele crete-i impiedicau vederea. Impanzit intre mazga ochilor si fibrele parului se chinuia sa vada drumul fara sa se prabuseasca peste cineva. Oricum era singur, dar iubea furnicile. Le iubea mult.
Avusese un Deja-vu, iar acum oboseala il ajunse in totalitate si ameteala il domina facandu-l sa bombane ceva despre dragoste. VROIA SA IUBEASCA.
Se opri si se arunca in iarba. Era verde si mirosea proaspat. Se stranse in brate si inchise ochii in sfarsit. Isi imagina cum danseaza, e atat de senzuala...
Viata a trecut pe langa el, are deja prea multi ani ca sa se mai considere un pusti. E un om si n-a facut nimic cu viata lui, doar muntele ce-i mai e prieten, dar nu poate sa hoinareasca la nesfarsit. Pana la urma il vor lasa si puterile fizice, si atunci va realiza ca a pierdut tot. Vroia sa schimbe lumea in copilarie, odinioara scria poezii. Si acum scrie, dar le arunca apoi. Il doare prea tare sa scrie poezii si apoi sa le reciteasca, mai bine isi infige un pumnal in picior. Are numeroase semne. Palcuri in care parul nu mai creste de durere.
Vroia copii. Vroia sa aiba pentru ce trai, macar asa putea sti sigur ca are un rost. Vroia sa schimbe lumea in copilarie, acum vroia sa fie singur. Se tara pana la rau si se clati cu apa rece si limpede.
Pierduse tot; isi aprinse o tigara. Avea deja cancer la plamani, dar stia ca oricum nu o duce prea bine, singur.
Si incepu sa planga...siroaie de lacrimi ii inundau chipul incretit de batranete. Fuma cu patima si tusea cu inconstienta.
Mai avea doar o singura dorinta - sa prinda rasaritul inca o data; sa-l prinda si sa nu-i mai dea drumul Niciodata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu