Despre Generozitate ...

E simplu ca Bună Ziua

Să ne hă-hă-im

Fără să ne fie clar

Despre ce vorbim

 

Nu mai e nimic de râs

În a noastră Ro-Mânie

De când totu-i o prostie

De când suntem toți datori

De când costă și să mori

De când râdem și degeaba

Toată lumea face laba

De când toate sunt fumate

De când toate expirate

Că la toate am mai râs...

Până când ne-am pus pe plâns...

Și nimic nu s-a schimbat

În poporu democrat.

 

Râsul e un proces impulsiv

Ca reacție la ceva neașteptat.

Dar ce dracu te mai poate surprinde în România?

 

Ne surprinde când piloții

Chiar pe piste-aterizează!

Poporu Aplaudează, râde și se minunează!

 

Ne surprinde când artiștii

Fac și câte-o glumă bună

Nu o glumă foarte bună

Dar măcar una pe lună!

 

Ne surprinde când Iohannis

Încă la TV apare

Nici-o șaibă nu îi sare

Vorbește tot în eroare

Și nevasta înc-o are...Hmm..

 

Ne surprinde când la mare

Încă vând porumb cu sare

Deși la noi pe teren

Crește numai „buruien”

 

Ne surprinde când benzina

E mai scumpă ca mașina

Și ca să-i pui și ulei...

Te-mprumuți, deși nu vrei.

 

Ne surpinde Omenia

Când trăim printre hiene

Și-i invidiem lui Buhnici

Habitatul de balene...

Dar în rest nu ne surprinde mai nimic la noi în țară...

Nici măcar o nuntă mare

Cu tendințe-electorale

Soldată cu insolații

Și cu Cancel Pheonix și-alții...

Ce să faci... false-aspirații!

 

Viața noastră e ușoară.
Copii se duc la școală

Noi ne ducem la servici

Dar toți am pleca de-aici. Of.

 

Dragii mei români plecați

Si românilor ce stați:

Gura nu o mai căscați

La bufonii demachiați.

Nici la ăia transexați

Nici la ăia consacrați

Nici la cei politizați

Toți sunt triști-epuizați!

Respirați.

 

Vor fi și vremuri mai bune...

Dar oricum n-o să le prindem toți!

 

Ce rost are să ne facem inimă rea?

Oricum tot aurul pe care-l aveam l-am donat rușilor în 1916...

 

Cum?

 

Păi Românii sunt oameni foarte generoși.

Lucrează zi de zi, muncesc de cele mai multe ori mai mult decât le-o cere cartea de muncă (dacă o au) și la sfârșitul lunii donează politicienilor 60% din salariul lor!Milostivi, măi.

 

Politicienii, de altfel, sunt și ei oameni foarte generoși! Își iau 20% din banii donați de cetățeni și restul îi donează și ei mai departe prietenilor lor cu firme fantomatice și partenerilor strategici internaționali. Noi avem foarte mulți bani!

 

Cum zicea, din bani rămași, românii de rând donează restul din ce au caselor de pariuri și companiilor farmaceutice...„ să aibă și ei sărmanii din ce să doneze!”

 

Marile companii donează și ele apoi ong-urilor, ca să facă și ele un ban cinstit, că doar sunt companii non-profit, deținute tot de ei și tot ce fac tot pentru oameni este.

 

Dar noi nu suntem generoși doar de ieri de azi...ci avem o întreagă cultură a donației.

 

Putem spune că acest obicei a început cu mult timp în urmă, atunci când strămoșii noștri au donat prima dată romanilor o bună parte din femeile lor, că oricum erau prea multe și aveau și gura mare...

 

Apoi am donat ungurilor câteva sate și Băile Herculane, că ne era milă de ei habsburgii... la așa imperiu mare să n-ai tu și câteva insule?

A venit apoi ceva rege tembel și ne-a luat Herculanele-napoi, dar noi darul odată făcut nu am mai vrut să auzim de el. Dacă nu au știut nerecunoscătorii să-l aprecieze, să se-aleagă prafu, ce stăm noi acum să șmotruim la el? Că noi și-așa avem destule pe cap, iar banii și timpul investit acolo costă. Auzi? La ce-ți trebuie tratament miraculos și gratuit de la natură când ai pe domnul Arafat cap de afiș la toate after-partyurile post traumatice?

Oricum, marea noastră donație a fost când ne-am trimis în primul război mondial tot tezaurul la ruși fără să le punem nici-o condiție. Că doar așa se fac donațiile, inclusiv cu declarație, cu parafă, tot tacâmul, și tacâmurile!

 

Și-apoi ne-am și donat cu totul țara bolșevicilor, că la vremea aceia să ai grijă de țara ta nu era lucru ușor și noi oricum n-aveam timp de prostii dinastea organizatorice.

 

Când Ceaușescu ne-a luat în sfârșit țara înapoi, cu toată munca sa, că EL a lucrat singur, numai EL, ca orice dictator care se respectă, ne-am supărat așa de tare, că l-am ucis cu sânge rece și fără remușcare în noapte de crăciun. Auzi tu, să plătești datoria națională, cu truda și fără voia noastră! COMUNISTUL!

 

Apoi ne-am asigurat că politicienii care l-au urmat vor dona fabricile și industriile către oricine dorește și mai ales către hoți, amărâții... să aibă și ei pe ce pune mâna.

Am fi donat noi și casa poporului, dar n-a vrut nimeni să-și asume așa costuri mari de întreținere. Eh, ghinion.

 

Pădurile le-am donat la austrieci și nemți și minorele le donăm încă pe la italieni și spanioli, depinde, ca să aibă și ei, mă, jucării pe toate drumurile... că noi și așa nu prea avem drumuri...

 

Donăm gazul europei și-apoi îl cumpărăm la preț triplu, dar nu-i nimic, așa ne place nouă.

 

Cel mai generos politician eșuat al nostru a fost însă, domnul Ponta, care a vrut să doneze ROȘIA MONTANĂ, dar românii mai puțin generoși nu l-au lăsat. Oameni răi. Egoiști. De parcă ar avea ei dispoziție să sape-n mină după tot aurul și ce s-o mai afla pe-acolo... Leneși cu gura mare!

 

Băsescu a donat România Europei și ne-a scăpat de-o grijă!

Și înaintea lui, Iliescu, drăguțul, a donat curajul și intelectualitatea minerilor, ca noi să fim un popor fără griji și fără prea mari bătăi de cap...

 

Mai donăm noi zilele astea locurile de muncă și ajutoarele sociale Ukrainenilor. Bine, ăștia chiar aveau nevoie! Doamne, să ne ferească soarta de conducători așa ne-generoși ca Zelenski. Auzi, tu, mă! Să nu dai tu un sfert de țară la Ruși! Ptiu, dacă ai pomenit! Huuuă Chitrosule! Da nu sunt ei vecinii tăi, mă? Nu vorbiți aceeași limbă? Ce-ți era o dungă pe hartă mai la stânga sau la dreapta? Numa fițe și bășini de artiști. Un Clown!

 

Păi cum ar fi fost mă să nu ne doneze nouă Republica Moldova visele lui Carla și Irina-n rime si bunica care bate toba? Păi noi ce muzică ascultam mă?

Pe aia făcută de Delia?

N-ar fi fost rău nici așa... dar și ea singură, săraca, cât să facă, până când?

O femeie avem și noi și aia să le facă pe toate?

 

D-aia zic. Noroc cu moldovenii.

 

Și uite-așa, dragi români... noi n-am pierdut nimic și n-avem, dragii mei, nimic de pierdut! Căci cu câte are omul mai multe, cu atât are mai multă treabă, iar nouă, românilor, numai la muncă nu ne stă capul...

 

Pe noi să ne lase toți în pace!...să stăm liniștiți, pe caneapea, să ne bem berea, să ne batem nevasta, să ne spunem opiniile nefondate pe facebook, să ne bucurăm de micile bucurii ale vieții, care nu costă, căci mai avem încă destule terenuri de vândut de la babaci și nu e dracul, ÎNCĂ, chiar atât de negru!

A, nu mai avem?

 

Le-am donat și pe-alea băncilor și-acuma plătim rate?

 

E... atunci poate ar trebui să trecem la fapte...

(Text - iUmor 2022)

Mi’am uitat la tine tot.

Eu sunt sus, lucrez aici, te'astept cand vrei:)

Sau dă'mi mesaj când te trezești, să vin să'mi iau mințile împrăștiate p'acolo...

Zău, nu mai găsesc niciuna la mine în casă, și aș fi și uitat complet că le’aveam dacă nu mi’aminteam că am uitat ceva la tine.

La tine a fost așa bine că mi s’a deschis capul ca o geantă peste care dai întâmplător și’apoi se răstoarnă pe jos. S’a împrăștiat rujul. Cartea. Cuvântul ăla bun și ăla din buzunarul lateral, Elasticul și întunericul. S’au împrăștiat fiorii mei, pe care’i țineam lângă cutia cu prezervative. Defapt, cred că mi s’a împrăștiat pielea topită ca o lumânare vara și’apoi am amestecat’o cu cearceafuri, iar tu ai făcut’o de drag ghemotoc în jurul sufletului meu care stătea dezgolit pe’acolo. Ai fost bun cu mine. Îmi vine să urlu. Nu mă satur de bunâtatea unui sărut dezinteresat, ghidat, de nicăieri comandat, doar așa, întâmplat, neoprit, la 90%intensat, fericit.

As lua’o de la capat, nu stiu de ce e magnetic, nu vreau, nu sțiu ce lipici ți’ai pus ultima dată, ce vrajă, pe cuvânt că nu venisem cu relațiile la mine în felul ăla, voiam doar să mă corectezi unpic, să mă contești, poate să mă pui la zid, să mă judeci și am ajuns pradă. Oare așa e Venus Pluto întotdeauna în scorpion cu pești? Arde sufletul și nu se poate ține potolit trupul, vaaai ce dor mi’era de pofta asta nebun reciprocă de’a trăi, de’a simți, de’a citi, de’a poseda și de’a metamorfobucura.

Nu pot cred să gândesc în versuri, că le’am uitat și pe’alea la tine, și cartea cu EMINESCU, e sigur undeva pe jos sau sub noptieră, deși stiu sigur că nu o aveam la mine, dar unde altundeva să fie dacă nu martor ascuns în dezmățul neliniștii noastre? Eminescu e de vină. Cum ți’ai uitat și tu volumul lui Nichita cu mult timp în urmă la Cluj, eu acum mi’am dat seama că am și eu ce pierde la tine, cel puțin azi. 

Și nu-i despre dragoste, cred, că iar începem să vorbim prea mult. E despre prezent deochiat, cu ochii sticloși… a doi oameni vii și perfect norocoși.

StArt

Poate tu ai actionat prea mult și acum ai nevoie de meditație

Eu am meditat mult prea mult si acum am nevoie de actie

Si ai putea spune ca nu ne sincronizam

Cand tu alergai eu iti spuneam hai sa stam

Cand eu vreau sa fug, tu’mi spui “lasa’ma’n tihnă”

Dar eu vreau sa sa iti dau si actie si odihnă.

Vino si mediteaza te rog langa mine

Si lasa’ma sa mă distrag de la patimi si vine

Tu lucreaza si lasa’ma sa’ti fiu sol

Pășeste prin mine, nu’mi mai da ocol!

Tu viseaza sau nu te gandi la nimic

Iar pe mine lasa’ma sa te consum unpic.

Lasa’ma sa te cunosc si asa

Curiozitatea de a te strabate devine patima mea…

Iti scriu ca sa’ti spun sau ca sa te consum?

Te doresc asumat pentru că sunt liberă acum

Și stiu că tu acum te dai ocupat

Dar mai e un loc liber in pat

Si nu e liber pentru că înainte era ocupat

Ci pentru că l’am făcut liber de stres și curat neapărat

Pentru că meriți să te împarți cu mine

Și merit, o doamne, să iubesc la tine

Ne merităm și chiar de nu pe vecie

Măcar pentru astăzi și încă alte o mie 

De dăți, de hărți, de nopți, de zile

Hai să ne’ncărcăm din abis, fără pastile.

Dar vezi, eu sunt timidă și nu știu cum să pun mâna pe tine

Nu vreau să te capturez sau să te supun

Vreau doar să respir prin tine acum

Poate fi si asta o formă de meditație

Nu e vorba neapărat de transă sau incantație

Ci de drumul unit prin admirație

Chiar dacă poate am scăzut în ochii tăi

Dă’mi voie să mă recâștig înapoi

Fă abstracție puțin de realitate

Hai lasă’mă să te iubesc puțin ca la carte!

Chiar dacă nu știu cum, învață’mă tu

Dă’mi startul, altfel înțeleg că e nu

Nu vreau să te pierd și din frica asta mare

Sunt mereu în gardă, pierd timp si pierd soare

Eliberează’mă de vina de a nu mă fi împărțit cu tine când ai vrut tu

Pentru că ăla a fost doar un “mai lasă’mă să fierb” nu un nu.

Acum sunt fiartă, clocotesc, nu mă vezi?

Scoate’ți ochelarii si poate o să’ncepi să mă crezi

Nu vreau să mă pierd, ci să mă recâștig

Nu vreau să te pierzi, ci să te conving! 

Nu vreau să te seduc, ci să te introduc

Nu vreau să te distrag, ci să te apuc

Nu vreau să mă chinui, ci să mă trezesc

Nu vreau să’ți schimb drumul, doar să’l întregesc!

Regesc, plăcut, detașat. 

Mai împarte încă odată cu mine un StArt.

Pasiuni profesionale

Am cel putin 3 zile de când părul tău, în valuri, mă făurește nebun.

Am gust de tutun și de rom pe buze

Am înțepături de meduze

Am scuze

Am multe gânduri armonizate,confuze

Am o enciclopedie de pofte și ore difuze

Am doruri, si frici și vânt și obuze

Să vin peste tine să te’adorm, Andaluze!

Nu’i despre tine piesa asta, ci despre coama ta răvășită

Despre fire, parfumuri și nopti nedormite

E despre mâini si ochi si cuvinte pierdute

Despre oceane si mări de săruturi tăcute

Nepetrecute, plăcute și totuși nevrute

Despre dezbrăcarea ta de tricou,

Despre mapa și pixul lăsate pe birou

Despre sevă și câmp energetic, magnetic

De care m’am îndrăgostit ipotetic

Poetic, fara vina, frenetic, ascetic

În asteptarea momentului concret

În care tu vei spune cu zâmbet în colțuri

Și părul cochet

“Zam, dragă, eu trec la subiect!”

A fost o vreme...

A fost o vreme când aveam

Doctori în România

Dar mult prea mulți au luat Covid

Și-a-nceput nebunia!

Că statul nu testa decât

Pe cei din carantină

Iar medicii se-mbolnăveau

Fără să aibă vină.

Aveau cu toți mănuși și măști

Dar n-aveau ordonanță

Ca statul să-i pună din start

Pe toți în siguranță....

Ca alte state o duceam

Noi, iată, mult mai bine

Dar medicii se-mpuținau

Fără politici fine...

Să ne ajute Dumnezeu

Să mai trăim odată

Și să-i votăm pe cei ce vor

Să-ndrepte-a noastră soartă...

Avem nevoie de eroi

Și nu de șefi „luați din drum”

Avem nevoie de direcții

Și-avem nevoie chiar acum!

Voi oamenii buni ce ascultați

Acum degeaba protestați

C-avem în frunte oameni slabi

Ce tot de noi au fost votați!

Și-acum tăcuți în sinea voastră

Vă rog pe voi să vă-ntrebați

Când libertatea va fi iar

Voi tot pe ei o să-i votați?

Pretext că nu avem cu alții

Scuzați c-așa-i mereu la noi

Dar dacă nu avem cu cine

De ce nu candidați chiar voi???

Să-i tot lăsăm pe hoți și proști

Să ne conducă în abis

Când noi am avut, iată, șansa

Să ne năstem în paradis?

Despre filmul Colective

Este pur și simplu la alt nivel. Este filmat atât de bine încât pare o poveste ireală, desi se recunoaște a fi un documentar. Nu am crezut că îmi va fi dat să văd așa de autentic și cuprinzător o panoramă atât de amplă a sistemului românesc, care este fantastic, în sensul basmic al cuvântului. Lucrurile arătate și zise acolo par efectiv regizate, ca și cum ar face parte dintr-o realitate paralelă. Ca și cum oamenilor le-ar fi fost puse vorbe în gură, deși sunt ferm convinsă că e cât se poate de adevărat.

Nu am crezut să-l văd pe Vlad Voiculescu personaj principal al unui film. Din primul moment în care pelicula s-a terminat mi-a venit să pun mâna pe facebook și să-i scriu lui Vlad : „Doamne, ce bine joci! Ești fabulos!” În nimicnicia mea omenească am simțit atunci să mă duc peste el acasă, în politică și în alte locuri în care el mai există și să-l implor „Doamne, lasă-mă să fac ce faci tu!”.

De asemenea, nu aș fi crezut că mi-aș putea dori vreodată să devin redactor la „Gazeta sporturilor”...

Am sfârșit prin a-i da un mesaj lui Alexandru Nanau și a-i spune „Felicitări” și „Omule, e pentru prima oară când regret că nu am învățat cu adevărat germană! Ia-mă în echipa ta!”

E greu de spus de ce filmul a avut un impact atât de puternic asupra mea... Ar putea fi faptul că în sufletul meu m-am identificat întotdeauna cu cei din Colective; poate pentru că în aceeași seară eram și eu la o petrecere și am aflat de incident în timpul în care se petrecea; poate pentru că într-un fel sau altul aș fi putut lua parte și eu la un caz similar; sau poate pentru că am apreciat întotdeauna sacrificiul prin care oamenii aceea și-au dat viața ca poporul român să se trezească din letargie și să răspundă realității.

Au urmat mai multe evenimente. Moartea în spitale a Doamnei Ungureanu, directoare mirobolantă a Liceului ”Ioan Petruș” din Otopeni și Moartea Ma-ei Mele Rodica, după o criză biliară în urma căreia luase contactul cu spitalele de România mi-au relevat faptul că oamenii mor pentru a da o șansă celorlalți să se trezească și a înceape lucrul la patria lor. Așa se face că popoarele s-au dezvoltat mereu după tragedii și teatrul a luat amploare prin cinstirea strămoșilor.

Of, Cultură Română, cum ești tu o artă și de multe ori treci neobservată! România este casa curentului românesc, de care mulți nu au putut sau nu au știut încă să se bucure. Aici, la noi, se află un teritoriu binecuvântat, iar ceea ce facem noi este de multe ori magic fără să ne dăm seama. 
Printre altele, Filmul Colectiv redă această magie. Sper cu toată inima, ca toți cei care-l văd, și sper să depășească pragul maxim de vizualizări, să înceapă din momentul următor să iubească România, adevărul și progresul acestei țări. Prin magia pe care o acumulăm și înmagazinăm în noi în aceste zile de carantină, sper să facem vraja cea mare și să transformăm imediat România în țara visurilor noastre!

În rest, sănătate jurnaliștilor români!

Despre cum am renunțat eu la limbile străine

Vă zic situația, iar voi judecați.
În anul 2011 am decis să mă mut de la liceul la care eram la Colegiul Național”Ion Luca Caragiale” București, deoarece îmi doream să învăț Germană și consideram că acesta este un liceu mai bun decât cel pt care optasem eu inițial. Pentru a putea face acest lucru, era necesar să dau un examen de limbă germană, pt a dovedi că am cunoștințe elementare ale acestei limbi. Prin urmare, am contactat o profesoară a acestui liceu, Doamna Dinescu, care a fost dispusă să mă mediteze o vară întreagă, reușind să mă aducă cu limba chiar la un nivel basic conversațional.

Am intrat la liceul dorit și am și absolvit acest liceu, dar cu o mare dezamăgire. La sfârșitul clasei a XII-a, nu doar că nu am fost capabilă să’mi susțin examenul Bilingv, dar știam mai puțină germană decât în momentul în care intrasem și asta pentru că orele dedicate acestei limbi erau mai de grabă o frecangeală decât ceva serios. Pe parcursul liceului mai multe lucruri m’au făcut să mă îndepărtez de această limbă și m’au adus în stadiul de a o respinge cu totul!

În primul rând, profesoarele de germană veneau la cursuri cu întârziere, iar atunci când ajungeau ne explicau timp de min 20 min ce problemă le’a reținut de nu au putut ajunge sau conversau colocvial cu colegii mai comunicativi despre ce se mai întâmplă prin școală(colegii care făceau meditații cu dânsele).

În al doilea rând, deși fiecărui an îi era dedicat un manual pe care trebuia să’l cumpărăm sau pe care ni’l dădea școala, niciuna din profesoare nu respecta o structură de acest tip, ci veneau oră de oră cu niște fișe din alte manuale(chipurile, mai bune) pe care lucram și pe care noi trebuia să ne facem temele, rareori verificate.

În al treilea rând, de la jumătatea clasei a 11-a majoritatea orelor au fost preluate de o profesoară nativ germană venită într’un schimb de experiență de 2 ani, care nu cunoștea limba română și care s’a chinuit îngrozitor să facă față situației, sfârșind prin a lucra doar cu cei care aveau nivel avansat și trecându’ne din oficiu cu 5, pe noi cei care nu puteam ține pasul și pe care nu ne putea ajuta, din păcate, în niciun fel.

Azi... la 5 ani de la terminarea liceului, am decis să arunc materialele strânse în acei ani și am remarcat cât sunt de multe... mi’am adus aminte de gustul amar ce mi l’a lăsat școala și de entuziasmul cu care mi’am dorit din tot sufletul să fiu parte din acel liceu.

Îmi pare rău de hârtia irosită degeaba și de timpul pierdut în care aș fi putut învăța o limbă străină ce azi mi’ar fi fost de folos...

Am cunoștințe apropiate care urmează acel liceu și am aflat că situația e aceeași și azi.

În fine. Dacă cineva vrea să învețe germană... mă poate contacta, deoarece am și câteva materiale utile colectate în perioada în care mă pregăteam de admitere.

Mai am și alte experiențe neplăcute din liceu, deci n’am să susțin că asta a fost cea mai cruntă și nici că acest liceu este cel mai rău. Dar scriu aceste rânduri ca o încurajare pt părinții care au copii la școală, spre a’i mobiliza să se intereseze mai des și amănunțit de situația materiilor pe care le studiază copiii lor.
Învățământul nu e gratuit! El este plătit din taxele și impozitele noastre, din bugetul de stat care trebuie alocat pt lucruri utile!

Timpul copiilor este prețios, lafel ca cel al adulților! Nu trimiteți copiii la școală fără să vă asigurați că ceea ce fac ei acolo este util și constructiv pt viitorul lor!
Profesorii de la catedră sunt ajunși acolo nu doar pe bază de competență just și corect verificată! (Sau cel puțin asta e părerea mea după ce am tot trecut prin școli românești)

Corupția nu este doar în politică. Primele semne și cele mai murdare de corupție se găsesc în școli, licee, în locul unde se cimentează educația nației. Acolo să fim atenți , în primul rând, când vrem o schimbare... zic eu.